Viata-mprumutata…

Pot sa stau in fata unui copac cu ochii deschsi si sa-l visez. Sa prefer sa-l visez. Sa-l visez ca pe un prieten, care nu vorbeste, dar tacerea ar lovi cu pietre. Si-acum doar clipind din geana, corpului meu ii fac rana. Ii fac rana fiindca privind printre crengile copacului, gandesc ura.

Ura noastra, a omului lepadat de cer, e o absurditate. Absurdul este o forma a ratarii. Ratarea e o cumpana. Bratul cumpenei, uite-l, acolo, in margini, pazind caderea stelelor.

Numai de s-ar face liniste in parul meu, sa pot vedea in jurul capului. Simt ca sunt imprumutata vietii de la moarte. Lumina mea, ingroapa-te cu mine, la primavara poate incoltim. Dupa ce incoltim, putem pasi in oglinda, in oglinda cu rama de cuvinte neintelese, dar si oglinda tace.

Strigatul meu ocoleste casa, instrainandu-ma ca o lumanare plecata sa aduca alta lumina. Sunt cumprinsa intre pereti de sfiala. Eternitati de-o clipa. Ocupi spatiu in gandul meu.

In cerul serii, respiratia ta nu m-a mai urcat pe barci, sa ma faca sa calatoresc la tine. Si bem. Ce ne-a inecat ochiul? Un soare. Nascut de sete. O ploaie de noapte plina de lanturi. Pustiuri mari isi pierd nisipul. Poate ajunge cu el la mine. Cu cuvantul. Cu viata. Dar de ce ar veni exact la mine? Si strig. Strig… Strig… Strig dupa viata. Ma simt legata. Incerc sa scap.

O vad, o simt, dar nu o pot atinge. E ca o fantoma. Ca o poarta deschisa, crezi ca nu te mai poate opri nimic, dar cand ajungi se inchide. Vise spulberate. Viata?! Unde?! Nicaieri… Simt ca nu mai pot. Ma lasa puterile, dupa ce mi-am ingropat tipatul.

Vad doar tablouri dezacordate. Sunt leoarca de muzica, vine din capul meu. Numele lui imi cade salbatic pe frunte. Visez sa ies. Cat soare ma asteapta intr-un fir de iarba…

Compunere scrisa de Ciur Carmen.

Leave a Reply

Your email address will not be published.